Am ajuns la Sarulesti marti spre seara si ne-am cazat impreuna la Hotel Raduta. A doua zi urma sa incepem munca la micul sat de pescari nomazi care urmau sa-si faca aparitia incepand de joi dimineata.

La cina, am remarcat trei straini, care vorbeau o limba ciudata. De la Paco am aflat ca sunt pescari lituanieni. Mai tarziu, pe terasa, o sticla de palinca de Ardeal a fost cea care a spart gheata, iar pasiunea comuna pentru pescuit ne-a dezlegat repede limbile. Unul dintre ei, mai comunicativ, redactor la o revista lituaniana de pescuit si-a adus trusa din camera sa-mi arate nalucile.

Am vazut acolo monturi greoaie, cu lest articulat, reminiscente ale monturilor cu pestisori maniati, carlige duble, gramaje excesive, naluci mai mult sau mai putin interesante. O trusa usor paupera mi se parea mie la acea ora. L-am ascultat cu aparenta atentie si i-am aprobat usor absent dizertatiile despre gramaje, culori si prezentari.

Deosebit de afabil, interlocutorul meu mi-a oferit chiar si mostre, pentru a-si ilustra mai bine prezentarea. Imi amintesc extrem de clar despre un jig de 17 grame, cu un carlig neobisnuit de mic, ce arma un shad de 4-5 cm. Dupa terminarea dizertatiei am mai schimbat doua vorbe, l-am salutat politicos si m-am retras in camera, uitand complet tehnicile lituanianului, pe care acesta mi le impartasise cu nedisimulata generozitate.

Joi au venit concurentii, dupa doua zile de antrenamente am intrat in concurs, unde am reusit un mediocru loc 36. Dupa festivitatea de premiere, cand toata lumea era in febra pregatirilor de plecare, l-am intalnit pe Dan Iercosan, castigatorul etapei si am discutat putin despre concurs.

– Cu ce-ai dat frate de ne-ai spart asa? nu m-am putut eu abtine.
– Cu gume de 5 centimetri, armate pe jiguri de 15-17 grame, a venit implacabil raspunsul care mi-a amintit inca o data ca autosuficienta nu-si are locul in pescuit.