Lacurile din zona, majoritatea balastiere, unde ani la rand s-au scris povesti cu stiuci capitale, s-au inchistat acum sub o pojghita de cativa centimetri. Nalucilor nu li s-a dat nici o sansa.

Tanjind dupa miros de peste, am alergat mai apoi catre Mures. Dar salvarea nu era acolo. Puzderia de sloiuri ce-si croiau drumul pe langa podurile de gheata proaspat formate in jurul obstacolelor, ne-a impins cu lansetele stranse si capul plecat catre casa.

Ne-am resemnat atunci si am inceput, sub presiunea imprejurarilor, sa dam frau liber celorlalte vicii. Alcoolul, mancarurile grase, prajiturile si cumparaturile ne-au facut sa uitam pentru moment starea in care ne aflam. Insa blestemul apasa constant. Navigarea pe internet, messul, televizorul…articolele de pescuit citite si recitite, nu faceau decat sa alimenteze aceasta povara.

Satul pana peste cap si cu tendinte din ce in ce mai serioase de a ma apuca de vanatoare, iau prima decizie cruciala a acestui an si ma trezesc strigand: copca!!! Dupa telefoane si buzzuri, informatorii sunt pusi la treaba.

Solutia iese la iveala abia a doua zi. Normal ca informatiile nu sunt clare, destinatia nu e certa, nici macar nu suntem siguri cum se ajunge acolo. Insa ne-am strans 5 si suntem cat se poate de hotarati sa nu stam in casa. Asa ca la 8 o luam din loc.

Intram pana unde putem cu masina, dupa care o abandonam si o luam la picior. Cararea ce duce la balta e nebatuta, nici urma de om…doar cateva de animale cu care ne intersectam din cand in cand. Salbaticia zonei ne alimenteaza din plin imaginatia.

Dupa aproape doi kilometri, se intrezareste balta. N-avem dandinete, mormaste, viermusi sau larve insa astea sunt chestiuni secundare. Mai intai trebuie sa ajungem la apa.

Ne avantam pe gheata, punem fiecare mana pe un topor si incepem procesul de vindecare. Lovim cu patos. Bucatile de gheata sar in toate directiile. Pe fundal se aud gafaieli, ca de animal ranit. Nu dam inapoi. Forma copcii nici ca mai conteaza. Dupa o serie de bocanituri printre crapaturile create de topor, tasneste primul firicel de apa. Abia acum incepem sa functionam in parametri normali.

Imi asez arsenalul in jurul copcii si mizez pe clasicul jig, jucat gratios pe verticala. Dupa cateva minute am primul atac. Intep aproape inconstient si extrag primul exemplar pe 2009. Un biban trecut de kilogram. Suna bine, nu-i asa? In fine, a fost ceva mai mic.

Brusc fetele celor din jur se lumineaza, captura trebuie inregistrata asa ca sacrificiile unei fotografii reusite sunt trecute repede cu vederea de catre Razvan.

Numarul copcilor incepe sa creasca, la fel si cel al capturilor. Cei ce muncesc, au si rezultate.

Cu timpul incepem sa intuim jocul nalucii care ne aduce cel mai mare numar de capturi. Evident ca nu toti deodata, asa ca inseram si o portie de misto/caterinca codasilor.

Sunt convins ca fiecare dintre noi isi numara pestii in gand, insa “probabil” cel mai competitiv dintre noi, si anume Stefan, incepe sa numere cu voce tare. Brusc recitalul preia alura de competitie. Sunt bombardat de numere din toate partile. Unii numara din 1 in 1, altii din doi in doi, altii..deloc. Cert e ca fiecare si-a intocmit deja propriul clasament.

Nu are sens sa le comparam, asa ca facem totalul, bem ultimele guri de ceai cald si ne intoarcem catre masina.
Alti oameni, alte ganduri, zambitori si relaxati, intr-un cuvant: pescuiti.

Blestemul a fost distrus!…cel putin deocamdata.