Locaţia în care se va desfăşura ultima etapa a Turneului Aventuri la Pescuit 2008, având ca specie ţintă ştiuca, este momentan incertă. Deocamdată au fost propuse două variante: una autohtonă, Săcălaia (Lacul Ştiucilor), situat în judetul Cluj şi alta mai exotică, un lac la nord de oraşul maghiar Szeged.

Lacul Atka, situat la aproximativ 15 km de Szeged, este un vechi curs al râului Tisa, care în prezent nu mai comunică cu acesta. Are o lungime de aproximativ 7 km şi lăţimi de 100-200 m. Din cele auzite de noi ar fi o apă bogată în stiuca, astfel încât s-ar preta pentru un concurs de pescuit dedicat acestei specii.

Pentru a vedea cu ce se mănâncă ciorba de peşte ungurească, o delegaţie de spinneri compusă din Dan Iercoşan – CS Energofish, Adrian Danciu – Cozma Fishing Club, Vali Stratonov – „Clubul Singur”, Radu Vlasiu – Esox Spinning Club şi Doru Someşan, Ştefan Tudose, Răzvan Mihuţa – CS WSB a descins zilele trecute în ţara vecină.

Îndeplinirea formalităţilor (permis de pescuit, permis de acces cu barca, taxa zilnică) ne-a răpit ceva timp, astfel încât am ajuns la apă destul de târziu. Având în vedere ploaia de peste noapte, care a coborât temperatura caniculară din zilele anterioare undeva pe la 22 grade C, precum şi cerul acoperit cu nori joşi, cenuşii nu ne-am făcut prea mari probleme. Chiar era vreme de stiucă.

Lacul se găseşte în zonă sălbatică, joasă şi umedă, în care abundă vegetaţia de luncă. Doar aleile asfaltate îţi reamintesc că nu te afli într-un colţ uitat de lume, ci într-o ţară europeană.

Ne aşteptam să găsim o apă neagră, limpede, cum ar trebuie să fie o apă veritabilă de ştiucă. Dezamăgire însă, apa este verde, cu o transparenţă scăzută ce permite o vizibilitate de 15, cel mult 20 cm. Nu-i nimic, ne spunem, probabil că ştiucile ungurilor au alte preferinţe.

Despachetăm febril şi intrăm pe apă în timp record. În scurt timp ne împrăştiem care încotro spre ştiucile care ne aşteaptă flămânde de năluci şi dornice de a apărea în poze.

O iau spre dreapta, de-a lungul malului cu copaci prăbuşiţi în apă şi pâlcuri de nuferi galbeni. Sonarul îmi indică o adâncime de 1,2 – 1,8 m la o distanţă de 10 m de mal. Încep cu nişte crankuri de la Rapala dar parcă nu sunt ceea ce se cere. Trec pe oscilante şi încerc evoluţii verticale în jurul crengilor răsărite din apă ca vărfurile unor iceberguri. Nimic.

Trec pe malul celalalt, aflat în interiorul buclei descrise de fostul râu, pe întinsură. Pe mijloc apa este de aproximativ 3 m şi nu văd deloc structuri. Turbiditatea crescută nu permite luminii să pătrundă prea mult în apă aşa încât vegetaţia acvatică ce abundă pe lângă maluri aici lipseşte complet.

Ajung dincolo. Apa creşte mai lin, în mal e stuf şi un brâu gros de nuferi. Încerc cu un popper prin ochiurile dintre nuferi şi nu reuşesc să trezesc nicio dinţoasă. Trec din nou pe oscilante. Poate nu risc destul. Le bag la sacrificiu printre tulpinile nuferilor însă nu sunt răsplătit nici măcar cu un atac.

Ştiucile nu sunt aici. Trebuie să schimb ceva.

Plec şi după câteva sute de metri apa începe să crească. Pe mijloc ajunge deja la 8-9 m. În malul spălat cândva de curent apa cade brusc la 5-6 m. Copacii prăbuşiţi în apă şi structurile ce apar pe ecranul sonarului, ce îmi amintesc de ştiucile de pe Dunărea Veche, îmi retrezesc brusc cheful de peşte.

Pun un Mepps Lusox nr.2. Pescuiesc lansând aproape de mal şi lâsând naluca să cadă în josul pragului. Explorez astfel locurile temeinic, fără niciun rezultat.

Poate ceilalţi au fost mai norocoşi. Schimb cateva sms-uri cu Stefan şi mă liniştesc. Stau şi ei la fel de rău.

Vremea se îndreptă, iese sorele şi se porneşte un vânt moderat. Continui sa pescuiesc când pe un mal, când pe celălat, până după prânz. Radu prinde un somn pitic la oscilantă. În cele din urmă cedez, trag barca la umbră şi mă culc. Poate spre seară se schimbă ceva.

După vreo oră, cu bateriile reîncărcate continui căutarea. Insist la umbra unor stejari groşi, ale căror rădăcini te duc cu gândul la pădurile de mangrove. Schimb locuri, schimb năluci, fără rezultat.

Ma întâlnesc cu Adrian Danciu care îmi spune ca a avut o singură mârliţa, şi aceea nepunctabilă.Stefan şi Doru plutesc în derivă, doborâţi după o zi de pescuit în gol.

Îmi vine o idee salvatoare. Ştiu un loc în apropiere de Szeged unde ciorba de peşte şi gulaşul sunt mortal de bune. Feţele tuturor se luminează brusc: mergem !

Privind în urmă pot spune că locaţia e superbă, locurile sunt sălbatice dar nu neîngrijite. Nu vezi gunoaie pe câmp sau pe lângă apă, ca pe la noi, nu auzi muzică, urlete, înjurături. Nu se face baie, nu se dă nimeni cu ski-jetul. Se pescuieşte şi atât.

Cu siguranţă că perioada aleasă de noi pentru a explora această apă nu e tocmai cea mai potrivită. Probabil că spre toamnă algele vor dispărea şi apa se va limpezi. Deocamdată însă populaţia de ştiucă de la Atka rămâne o legendă.

Din punctul asta de vedere, glumind, concluzionez: au şi ungurii Aleşdurile lor !