Deunazi, intr-o dimineata friguroasa de decembrie, un bun coleg de servici imi arata in departare zona de unde rasarea soarele si unde cerul era de un purpuriu de-a dreptul fermecator, pe care doar in fimele despre calatorii spre mijocul universului il mai puteai vedea. Totul a durat cateva minute bune dupa care cenusiul carcateristic norilor de iarna parca a inghitit definitv acea splendida imagine. Pentru moment am simtit un mic nod in gat pe care-l am de cele mai multe ori cand devin nostalgic: si totusi, ma intrebam, de ce sunt nostalgic?

Nu pot sa redau cu acuratete de cate ori am vazut acelasi purpuriu in diminetile de vara cand ma trezeam cu noaptea-n cap pentru a indesa barca pneumatica si motorul electric in masina in care ascutam piesele celor de la Coldpay, acceelerand oarecum nefiresc de cele mai multe ori pentru a ajunge cat mai repede pe Tileagd, Lugas, Dragan sau pe cheile Crisului in zona Bulz-Vadul Crisului. Era un fel tablou pe care-l puteam admira mai tot drumul singur sau impreuna cu prieteni, iar de cele mai multe ori nu vorbeam minute in sir doar pentru a ne bucura de aceasta frumusete pe care ti-o ofera cerul.

Aerul pe care-l respiri, roa ce iti uda adidasii sau picioarele goale, sunetul apei cu efect de calmant pe care nu-l gasesti in nicio farmacie din lumea asta, toate te fascineaza, dar parca purpuriul care curand se va transforma intr-un albastru linistitor te cucereste ireversibil. Iti spui ca nu mai conteaza daca clenii, bibanii sau pastravii vor raspunde sau nu invitatiei tale la dans; nu mai conteaza daca te intorci dupa pranz la masina din cauza caldurii sau a soarelui prea puternic si te opresti. Nu mai conteaza deoarece ai castigat. Toata aceasta partida de pescuit nu inseamna numai lansuri si recuperari, driluri si eliberari; ea incepe cu mult inainte, chiar dupa dezghet, continua pe drumul de cele mai multe ori pustiu dimineata si nu se mai incheie decat iarna, atunci cand simti noduri in gat.

Ma voi opri totusi la o amintire frumoasa din august, anul trecut. Eram cu un amic din State si cu inca doi oradeni la pescuit pe un parau ce curgea printr-un sat din judetul Cluj (Marisel), foarte aproape de coada lacului Tarnita, aflati fiind intr-o vizita “inopinanta” la niste prieteni ce erau acolo de o saptamana intr-o tabara. Trebuie sa mai spun ca aceasta mica vale creiona un traseu serpuit printre padurile de fag si conifer, iar cum te uitai dinspre lac inspre ea iti lasa impresia unui fluviu in miniatura ce se grabeste sa se verse in mare.

Deja inghitita de lac

Cred ca cei mai multi pescari veniti singuri sau cu familia in acea zona au ales sa pescuiasca direct in lac, urmarind cu predilectie carasul sau chiar cleanul folosind vergi telescopice si bolognieze, ignorand aproape in totalitate acel mic parau, probabil din cauza dimensiunilor reduse ale acestuia. Apa avea undeva intre 20-50 cm adancime si rar era mai lat decat o sufragerie. Cursul eratic si micile bulboane de dupa cascadele marunte, prundisul curat ce umplea malurile conturau fidel ceea ce stim cu totii ca ne rezerva micile rauri sau parauri de munte.

Astfel de cascade ce se varsau pe platouri de granit colorau toata valea

Stiam ca in astfel de conditii, lansetele fly echipate cu snururi plutitoare in culori foarte discrete sau chiar transparente si leadere din nylon sau fluorocarbon subtire de la 3 m in sus fac legea.

Cum nu aveam la noi decat clasicele lansete UL sau L, care si-au facut de atatea ori datoria pe ape asemanatoare, am decis instant strategia de acum clasica: tambur cu monofilament de 14 montat pe mulineta de 1000, 2 rotative Mepps de 0 si 1 in culori arami si auri si una Panther Martin cu paleta negra si corp argintiu.

Personal am pariat insa pe un Rapala Original Floater de 3 cm vopsit in paternuri cromatice verzi si negre. Insa la fel ca multe din voblerele mele prinzatoare, si acesta a fost plantat in cele din urma. Foloseam rotativele aramii si pe cea cu paleta neagra in special in conditii de luminozitate suficienta in apa sau cum spunea noi “pe soare” iar pe cele aurii dimineata devreme sau in amurg. Voblerul a fost totusi castigator nu numai in ceea ce priveste numarul de capturi ci si privitor la dimensiunea acestora. Poate unii ar fi suprinsi sa vada cleni trecuti de trei sferturi de kilogram in aceste ape. Si totusi aici i-am gasit. Cel mai mare exemplar, pe care l-am estimat in jur de kil, si-a “jertfit” locul din care-si apara cuibul napustindu-se cu un sprint ametitor spre capul “strainului indolent” care-si misca oarecum fuduliu corpul la marginea cuibului, si toate acestea din cauza unei barbete. Am avut ceva emotii cum eram fara minciog la noi… Am ramas totusi cu singurul regret ca nu am pus aparatul foto cu mine. Mi-am jurat sa nu mai fac. Oricum, salbaticia locurilor dar si a pestilor in dril mi-au ramas mutla vreme impregnate pe materia cenusie si, cu siguranta, ma vor bantuii ceva vreme de aici inainte.

Ne-am intors duminica seara inspre Oradea pe acelasi agomerat E60 cu multa nostalgie in noi, poate cu prea multa. Scrutam cu privirea in stanga mea, inspre apus, parca cersind de la Dumnezeu sa-mi mai arate inca odata cerul purpuriu, sau macar unul care sa-mi dea sperante pentru cele cateva week-end-uri ramase din acel sezon. Nu a fost insa sa fie asa. Era prea tarziu pentru purpuriu sau rosu, asa ca m-am multulmit si cu negru de aceasta data. Totusi, inca nu stiu cum sa scap de nodurie din gat.