Cred ce fiecare dintre noi si-a dorit la un moment dat un  cutit adevarat. Unul care sa nu te lase la greu in nici o situatie pe care ai putea-o intalni in timpul iesirilor in natura, care in ceea ce ma priveste au tendinta de a fi tot mai extreme.

Profil de cutit

Dupa ultima expeditie am decis ca pe langa Wengerul fluo pe care-l am, sa-mi iau un cutit de bushcraft

–        sa nu se ciobeasca la contactul cu corpuri dure,

–        sa-si mentina taisul cat mai mult, chiar daca-l folosesc la deschis conserve,

–        sa reziste la abuzuri (cum ar fi sa despici lemne cu el, batandu-l cu un bolovan),

–        sa nu fie intr-atat de mare sau greu incat sa fie incomod de carat, insa sa aiba o masa proprie suficienta pentru a-l folosi ca pe o mica toporisca,

–        sa nu rugineasca.

Daca citesti randurile de mai sus, cred ca singurul lucru care-ti vine in minte e:  compromis!

Exista oteluri de duritate extrema, dar casante, exista oteluri care permit realizarea unui tais fantastic, dar ruginesc sau care sunt suficient de elastice ca sa nu se sparga atunci cand sunt abuzate. Consiliat de Cristi Soimosan, am ales astfel o pulbere metalurgica rwl 34, cel mai bun compomis intre rezistenta taisului, duritatea materialului si elasticitate.

Desi puteam opta pentru orice forma, dimensiune sau detalii constructive, m-am oprit la un cutit deja fabricat de Soimu’, cu o lama de 12 centimetri si patru milimetri grosime.

Singurul lucru care nu-mi placea era manerul din stejar fosilizat, un material excelent, dar nu suficient de  dur pentru folosinta pe care urma eu sa o dau cutitului, asa ca, impreuna cu producatorul, am decis sa-l inlocuim cu plasele din mikarta, o ebonita ranforsata cu multiple straturi de panza.

Totul s-a intamplat scurt, sambata trecuta, in rastimp de o ora. Iata asadar povestea in imagini:

Cutitul in forma sa initiala, cu manerele din stejar fosilizat

Cristi demarand distrugerea premeditata a unui maner dupa care ar plange orice colectionar de cutite

Un bushcrafter in izmene

Cateva blancuri. Usor diferite fata de blancurile cu care suntem noi obisnuiti, nu?

Intre timp am aruncat o privire prin atelier. Aici e cuptorul de calire

Cutitul meu, dezbracat la pielea goala

Plasea de mikarta in stare bruta

.... stiftuita si gata de fixare

Distantiere albe pentru zile negre

Sandwich

Dupa ce plaselele au fost fixate, cutitul este prins in menghine, asteptand uscarea rasinilor

Gata, s-a uscat

Incet, incet, manerul prinde forma....

....in mainile maestrului

Dupa banda, urmeaza finisarea manuala, cea care reveleaza forma finala a manerului

Straturile de panza ascunse in interiorul mikartei ies incet la suprafata

Aici in versiunea finala, gata sa iasa cu mine in urmatoarea aventura